Prima dată cînd am intrat într-o librărie occidentală, m-au frapat intensitatea culorilor, luciul coperţilor şi varietatea dimensiunilor volumelor. Apoi, pe măsură ce am început să le observ mai în amănunt, am constatat şi o diferenţă mai profundă faţă de cărţile care apăreau pe atunci în România: păreau mai interesante, mai actuale, mai utile, mai aplicate, mai variate... Poate că, în parte, era vorba de efecte ale marketingului. Dar nu numai. Erau albume de artă extraordinare, cărţi de poveşti viu colorate cu forme de animale sau pe care, dacă le deschideai, cîntau sau îţi desfăşurau în faţă castele în relief. Erau cărţi despre pipe, despre maşini, despre puşti, despre alpinism în Himalaia, sau romane cu poze ale unor actori celebri, care jucaseră deja rolul personajelor descrise în carte. Şi dacă doreai, nu lipseau nici Tolstoi şi Dostoievski sau Kant şi Hegel. Pe scurt, mi-aş fi dorit să pot cumpăra cel puţin jumătate din ele. Cărţile care se găseau în ţară la vremea aceea, erau încă pe hîrtie proastă, ponosite şi neatrăgătoare. Nu-ţi stîrneau curiozitatea decît dacă deja ştiai cîte ceva despre conţinut. Titlurile nu spuneau mare lucru (e drept, nici nu te amăgeau). Păreau nişte obiecte vechi şi pline de praf pe care uneori nici nu-ţi venea să pui mîna. În general însă, erau considerate aproape sacrosancte. Iar în spatele coperţile lor găseai, deseori, uriaşe orgolii şi obsesii ale unor autori care se credeau, mai toţi, geniali. A publica o carte însemna a intra într-o altă categorie decît cea a muritorilor de rînd. Aceea a oamenilor de cultură, cu "C" mare. Statutul cărţilor

şi cel al scriitorilor erau diferite în România faţă de Occident. Copiii învăţau literatura la şcoală ca pe o religie, închinată cîtorva scriitori. În timp însă, cum bine se observă, diferenţele s-au mai atenuat, cel puţin în privinţa librăriilor din marile oraşe şi a mentalităţ