Dintre Româniile sociologic decupabile, trei fac legea votului: România care se uită la televizor, cea care citeşte presa scrisă şi cea care, căpătîndu-şi informaţiile de la om la om, se află inevitabil la remorca opiniilor îmbrăţişate de oamenii tari ai locului. Apropierea de adevăr este un proces care poate avea loc numai prin intermediul reflecţiei: gîndeşti, ai oarecari şanse de a cădea peste un adevăr; nu gîndeşti, le ratezi inevitabil pe toate. Asta înseamnă că dintre cele trei Românii - naţiunea distrată (şi stresată) de televiziune, naţiunea informată (şi deformată) de presă şi naţiunea construită (şi deconstruită) de potentaţii locali -, şansele cele mai mari de a se apropia de adevăr le are România care citeşte presa, iar cele mai mici le are România care, necitind şi neuitîndu-se la nimic, se află de bunăvoie, din interes sau din ignoranţă, la cheremul potentaţilor locali. Problema votului este, prin urmare, capacitatea votantului de a putea formula o judecată independentă. Cu cît gîndirea este mai dezvoltată, cu atît votul este mai puţin dependent de minciuna propagată în chip interesat, de neadevărurile profesate în chip neintenţionat ori de prostia răspîndită în chip dezinteresat. Politicienii se ocupă de minciuna propagată în chip interesat; mediului cultural îi cad în sarcină neadevărurile profesate în chip neintenţionat; iar nouă tuturor ne revine prostia pe care o răspîndim cu ştiinţă ori fără ştiinţă. Gîndirea independentă este atît de rară nu numai din cauza înclinaţiei noastre naturale de a fi proşti, ci şi din pricina injoncţiunilor vicioase ale lumii politicii, făcute irezistibile prin îmbinarea lor cu divertismentul propagat obsesiv de mijloacele noastre de informare în masă. Prin cultura divertismentului, noi absorbim fără să ştim atît relaxarea mentală, care ne zăpăceşte discernămîntul, cît şi informaţiile care ni-l deturnează. Ambala