Acum e pace. Zeii sunt poeme
Marcand un timp ce curge altfel decat timpul nostru cotidian, irosit cu graba si ancorat in prea terestre ocupatiuni, poezia Blandianei poarta cu ea un elan transfigurator, invinge inertii si da lumii de cuvinte acel aer suprafiresc de taram vecin cu ingerii care te incanta, te captiveaza, te ajuta sa regasesti in tine sursele unei posibile transcenderi. Tema timpului este marea tema a cartii, ca raport intre timpul istoric si eternitate ("timpul latindu-se ca o pata de petrol/Pe suprafata limpede a eternitatii"), ca inaintare spre "tandra putere a mortii", ca spirala rasucita asupra ei insasi - pentru care samanta e imaginea perfecta - ca degradare a celor pamantene, cuprinse de torpoare, regresie intr-un soi de inradacinare, intelenire, ce face zborul imposibil ("Arborii isi pierd penele,/Fluturii vaslesc prin tarana aburinda/si se inradacineaza usor"). Un semn al degradarii e si amestecul regnurilor, confuzia starilor de agregare, reflex material al confuziei criteriilor. "O pasare vaslind/ca si cum si-ar pipai/Drumul cu aripa/intre peretii capitonati ai universului" (poemul In absenta sunetelor) devine imaginea concentrata a suspendarii intr-o semiinaintare, lentoarea fiind simptomul esential al unei apocalipse ce refuza sa se implineasca, desi se prefigureaza la tot pasul. Cazuti pe pamant, supusi imbatranirii ca si oamenii, ingerii si-au pierdut deopotriva darul Bunei Vestiri, ca si pe cel prevestitor al apocalipsei (Ingeri batrani), cuprinsi de o oboseala ce pare a fi contaminat intregul univers. Reluand imaginea dintr-un poem mai vechi (Cadere, 1979, p. 56, in Un tempo...) in care ingerii sunt dusi incolonati spre a fi judecati in piete, atunci ca si acum cu un aer somnambul, cu priviri dormitande, nedezmeticiti de plonjarea intr-un taram strain, ei sunt de asta data surprinsi pe cale de a fi ingropati la radacinile un
