Îmi imaginez, deşi nu l-am văzut niciodată, că există un atlas istoric al psihanalizei. Ca marile imperii, teritoriile disciplinei freudiene se întind, regresează, în funcţie de epocă. Psihanaliza a stabilit capete de pod, a fost aruncată în apă. Ca să fiu înţeles, voi da exemplul Americii de Nord: a pătruns acolo cu greutate. După cel de-al doilea război mondial, americanii au adoptat-o cu entuziasm. A devenit un fel de ideologie naţională, sprijinită, promovată de valul de psihanalişti europeni izgoniţi de nazism. Apoi, după treizeci de ani glorioşi, o anumită dezafectare s-a instalat, tot ca fenomen de modă. Actualmente, psihanaliza e inexistentă, nesemnificativă, în tot cazul, în Statele Unite. Franţa e azi ţara-far a psihanalizei, în timp ce ţările germanice, în care ea s-a născut - Austria, în primul rînd, dar şi Germania - o tratează cu o relativă răceală. Nu vreau să refac istoria psihanalizei în România (doctorul Gh. Brătescu i-a consacrat o remarcabilă carte). Dacă au existat în ţara noastră psihanalişti izolaţi, "sălbatici", de o mişcare psihanalitică nu a putut fi vorba nici sub comunism, nici chiar înainte. După 1989, totul s-a schimbat, a apărut Asociaţia Psihanalitică română care n-a întîrziat să fie recunoscută de forul internaţional, un sistem de recunoaştere a calităţii de psihanalist a fost instalat. Operele lui Freud şi Jung sînt acum editate - şi chiar în versiuni exhaustive, prin strădaniile editurii de specialitate, Trei. Cauza psihanalizei e în regres în vetrele ei clasice şi chiar mai recente. Dar apar noi focare de difuzare a disciplinei. Exemplul României îmi e cunoscut, dar nu e singurul (Republica Moldova e un altul). Întrebarea care se pune e dacă e vorba de un epigonism ca altele (noi, românii, avem privilegiul întîrzierii; rezultatele nu sînt neapărat decepţionante: Eminescu e un romantic tîrziu, dar un mare poet) sau de o mişca