interviu cu Roger PERRON Cui i se adresează psihanaliza ca metodă terapeutică şi în ce cazuri nu este ea potrivită? Cura psihanalitică nu poate fi considerată decît ca un răspuns la o anumită solicitare. Atunci cînd cineva cere ajutorul pentru că suferă din cauza propriei sale funcţionări psihice, psihanalistul este cel care trebuie să hotărască - în urma uneia sau mai multor consultaţii preliminare - dacă se poate ocupa de pacientul respectiv şi ce demers terapeutic să aplice. Principală este aşa-numita "cură clasică". Tratamentul este indicat în cazul pacienţilor care prezintă un comportament nevrotic accentuat conflictual şi care, din această cauză, îşi compromit profund viaţa amoroasă, sexuală, familială, profesională etc. Scopul urmărit este acela de a atenua sau suprima aceste disfuncţii şi de a-i permite pacientului o mai bună gestionare a vieţii sale de zi cu zi. Orice cură, însă, conduce la o anumită îmbogăţire de sine, iar asta poate fi motivul principal al solicitării unei analize din partea unor persoane care nu se confruntă cu nişte probleme chiar atît de serioase. Există situaţii cînd altul este răspunsul care se impune. Poate fi vorba de nişte persoane definibile în aceiaşi termeni ca şi cele precedente, dar a căror funcţionare psihică lasă să se întrevadă nişte reflexe de apărare mult prea solide şi rigide pentru a mai spera în buna desfăşurare a tratamentului. Tot atît de bine, poate fi vorba de nişte cazuri care ies din acest cadru al nevrozelor: psihoze, aşa-numitele cazuri "limită", structuri aşa-zis perverse, manifestări psihosomatice etc. (toţi aceşti termeni ar trebui explicaţi, dar asta ar deschide noi discuţii!). Pentru toate cazurile mai sus menţionate, procedurile psihanalistului sînt diferite: aşa-numita psihoterapie "faţă în faţă", psihoterapiile de cuplu sau de familie, psihoterapia mamă-copil, psihodrama psihanalitică etc. Pe de