Taman cînd închideam numărul psihanalitic, am dat peste un hors-serie din Le Nouvel Observateur, dedicat psihanalizei. Făcut ca la carte, numărul conţine cele mai cunoscute volume ale lui Freud alese şi comentate de Jean-Michel Quinodoz, o discuţie foarte consistentă despre criza occidentală a psihanalizei (cu texte precum Elogiul inconfortului de Jean-Bertrand Pontalis, Tentaţia replierii narcisiste de Horst-Eberhard Richter, Un antidot la totalitarism de René Major, Era sănătăţii mentale de Alain Ehrenberg, Cîteva obiecţii fundamentale de Adolf Grunbaum) şi o varietate demnă de invidiat pentru sumarul oricărui dosar tematic. Partea cea mai interesantă din grupaj este cea a opoziţiilor la psihanaliză, venite din diferite direcţii şi diagnosticînd o pierdere de către această metodă terapeutică, a monopolului de odinioară. "Într-un articol apărut în Time în 2003 - scrie Adolf Grünbaum, profesor de filozofia ştiinţelor la Universitatea din Pittsburgh - se arată că, în acest moment, nu există în SUA decît 5.000 de pacienţi în tratament, adică doar doi pentru fiecare membru practician al Societăţii Americane de Psihanaliză. Iar aceste cifre diminuează, în timp ce vîrsta medie a analiştilor (acum, 62 de ani) creşte." Pe de altă parte, Gérard Pommier, autorul unei cărţi despre argumentele neuroştiinţelor împotriva psihanalizei, dar şi psihanalist practicant, conchide: "Neuroştiinţele sînt folosite pentru a reduce dorinţa şi iubirea la o chestiune de gene, hormoni şi nervi. În prima săptămînă din iunie 2004, un cercetător de la Iowa University declara în L'Express că există o biologie a sentimentelor, iar Lucy Vincent, doctor în neuroştiinţe, anunţa în Parisien libéré că a te îndrăgosti reprezintă un proces chimic. Cu toate acestea, fiziologia creierului ne confirmă încă o dată ipotezele psihanalizei. Neuroştiinţele au demonstrat că, la naştere, neuronii responsabili