Şi înainte, şi după primirea Premiului Nobel, ori de cîte ori îi pronunţ numele, declanşez în interlocutorul meu invariabil aceleaşi cuvinte: pornografie, obscenitate, trivialitate, vulgaritate, violenţă, perversitate; se întîmplă ceva acolo în zona receptării, un conservatorism, o comoditate, o anchilozare. Şi nu mă refer acum la obtuzitatea cititorului român, mă refer la cititorul de pretudindeni. În anul 2000, participînd, la Berlin, la o masă rotundă cu editori, critici literari şi traducători din toată lumea, am văzut consternarea generală în faţa numărului record de traduceri stabilit de o scriitoare, în viziunea lor, minoră, care nu avea altceva de oferit publicului decît un exhibiţionism împins pînă la limitele suportabilului. Închipuiţi-vă că în faţa unor asemenea judecăţi de valoare, în momentul în care reeditarea romanului Pianista, apărut iniţial în traducerea mea în 1993, la Editura Kriterion - cînd tot românul respectabil nu citea decît ziare - aşadar, după Nobel, cînd reeditarea a devenit o certitudine, în mod firesc, Denisa Comănescu mi-a sugerat să recitesc textul ca nu care cumva să fi edulcorat eu la traducere, datorită unei autocenzuri cronicizate, secvenţele ultralicenţioase de care se face atîta caz. Am căutat deci, cu toată atenţia, acele cuvinte cu f şi cu p, spuse pe şleau, care fac deliciul prozei, ba chiar şi al poeziei tinere româneşti... şi, ce să vezi, nimic suculent la nivelul cuvîntului, în schimb, cu atît mai detaliat, nuanţat, cinematografic la nivelul faptic, în act, şi culmea, vehiculîndu-se cu aerul cel mai firesc termeni ca membru, organ, penis, piston, pompă, injector, revolver etc., etc. - metafora revitalizată, extrasă din arsenalul tehnic, golit de memorie afectivă, potenţează memoria mecanică, excitînd cititorul prin mijloacele puse la dispoziţie de un vibrator sau de o păpuşă gonflabilă. Aşadar, metafora repusă în dr