Pun pariu că nu v-aţi fi aşteptat la un dosar tematic despre psihanaliză în plină campanie electorală, între turul unu şi turul doi, printre denunţuri de presă, sondaje, cestiuni mai arzătoare, oricum am lua-o. Nici eu nu m-aş fi gîndit la divanul analitic dacă n-aş fi fost invitată, luna trecută, de către Fundaţia "Generaţia" la o suită de conferinţe ale unor psihanalişti francezi, urmate de o masă rotundă despre actualitatea psihanalizei în Occident, renovarea ei în România şi de lansarea volumului O psihanaliză. De ce? de Roger Perron. Lucrurile păreau extrem de interesante, întîlnirile bucureştene de la Institutul Francez urmau să se prelungească la Timişoara. Lucrurile au stat însă cu totul altfel. Roger Perron nu a putut ajunge la Bucureşti, din pricina morţii fratelui său, soţia sa, care urma să susţină o conferinţă, a fost oprită în aeroport din pricina vizei pentru România. Psihanaliştii români s-au descurcat cum au putut cu cele două conferinţe scrise, au improvizat masa rotundă în lipsa francezilor şi au ajuns chiar şi la Timişoara, după recuperarea psihanalistei pariziene de la Otopeni. O repliere ce trăda un îndelungat antrenament. La urma urmelor, psihanaliza abia ieşea din propria preistorie cînd a fost interzisă în România şi în întreg Estul.
Acest număr porneşte, aşadar, de la o euforie a dezastrului depăşit. În România, în Estul postcomunist, psihanaliza a renăscut; a supravieţuit, de fapt, trecînd printr-o perioadă "sălbatică" şi subversivă. Numai că, între timp, lucrurile s-au schimbat şi în lumea liberă. Moştenirea freudiană a început să fie contestată, uneori denunţată în termeni de "minciună" (v. cazul Annei O. demistificat de Borch-Jacobsen în 1995 sau de Jacques Bénesteau în Istoria unei dezinformări seculare). Singurul pacient al lui Lacan, Pierre Rey, care a publicat vreodată o carte despre experienţa sa vorbea, la zece ani de
