Prăbuşirea comunismului şi extinderea UE vor constitui, probabil, evenimentele majore ale vieţii noastre de cetăţeni ai "vechiului continent". Părinţii noştri au cunoscut războiul, malnutriţia, epidemiile şi teroarea ideologică de stînga sau de dreapta. Pentru noi, în schimb, istoria a devenit predictibilă şi potenţial anostă. De aceea, nu realizăm cît de important este să consolidăm ce am construit deja şi să nu abandonăm ambiţia de a continua. La nivelul existenţei cotidiene, cetăţeanul din fosta "UE 15" percepe extinderea spre Est ca pe o rumoare fără chip. E greu să te descurci printre atîtea nume de noi state-membre, păstrînd un dram de atenţie şi pentru cele candidate. Şi apoi: cum să nu te deconcerteze multitudinea exotică a denumirilor, ecoul atîtor obiceiuri impenetrabile, cronica pestriţă a mozaicului balcanic sau superstiţia că, de fapt, ţi se cere să accepţi "invazia" unor neo-barbari? Clişeele etnocentrice, temerea că nou-veniţii vor fura locuri de muncă sau vor atrage pe terenul lor multinaţionalele pornite în căutarea unor costuri de producţie mai competitive sînt numai cîteva dintre trăsăturile acestei atitudini care oscilează între precauţie şi respingere. Ca est-europeni, am înţeles foarte bine amintitele rezerve mentale, dar socotim că perpetuarea lor nu este o fatalitate psihologică. Europa defineşte acum un spaţiu politic comun, bazat pe instituţii supranaţionale şi pe încrederea că negocierile pot amortiza, pînă la urmă, conflictul de interese dintre membrii "familiei". Va fi însă imposibil să facem din UE un actor politic global dacă nu vom adăuga dimensiunii spaţiale şi veritabila sincronizare dintre parteneri. Altfel spus, teritoriul unic, pe care locuim, nu se va proiecta internaţional decît dacă statele-membre vor deveni contemporane. Urgenţa de "a trăi în acelaşi timp" pretinde două succese: acela de a reduce treptat decalajul econo