Prin aprilie-mai 1966, cînd Franţa (nu "Franţa profundă", ci Franţa intelighenţiei mediatice şi a mişcărilor asociative) era în plină campanie de contestare a aşa-numitei legi Pasqua-Debré, am dat, nu mai ştiu unde, peste nişte ciudate reglementări care fuseseră instituite fie după victoria Revoluţiei franceze (cea care s-a impus drept simbol al afirmării drepturilor omului), fie în perioada revoluţiei de la 1848. Legea Pasqua-Debré, ca să revin, nu-şi propunea decît să introducă oarecare ordine în ce priveşte imigraţia, să combată imigraţia clandestină şi, în fapt, să faciliteze demersurile administrative celor aflaţi pe pămînt francez cu acte, de regulă provizorii, în regulă. Am fost eu însumi beneficiar al acestei legi, graţie căreia am scăpat de umilitoarele cozi de la primării şi prefecturi atunci cînd trebuia să-mi reînnoiesc "la carte de séjour". Or, iată ce decret adopta Convenţia în 3 august 1793: "Străinii care vor obţine un certificat de ospitalitate vor fi obligaţi să poarte la braţul stîng o banderolă tricoloră pe care va fi inscripţionat cuvîntul ospitalitate şi numele naţiunii în care s-a născut". Recunoaştem uşor, în acest certificat d'hospitalité, faimosul certificat d'hébergement, mulţumită căruia mulţi români (şi nu numai românii) au putut merge în Franţa să-şi vadă rudele, prietenii sau să facă, pur şi simplu, turism. Banderola de pe braţul stîng ne trezeşte, însă, amintiri neplăcute, ba chiar sinistre. Dar republicanii au făcut-o, la 1848, încă şi mai de oaie (scuzaţi expresia, mi-a scăpat de sub condei). În 18 martie 1848, ministrul de Interne Alexandre-Auguste Ledru-Rollin trimite următoarea circulară (o las în franţuzeşte; puteam s-o traduc în româneşte - sau în anglo-americană - dar s-ar fi pierdut farmecul originalului):

Citoyen Commisaire, le Gouvernement est informé qu'un grand nombre d'ouvriers étrangers, particulièrement d'ou