Sfătos cum e, Marketingul ne povesteşte că, o dată identificată nevoia de cumpărare şi chiar depăşite fazele de prospectare şi evaluare a ofertei, clientul tot o prinţesă sclifosită, capabilă să anuleze la nervi decizia de cumpărare, rămîne. Iar dacă, în urma evaluării post-cumpărare, prinţesa mofturoasă e în stare, la o adică, să-l dea în stradă (cu tot cu cal) pe cavalerul rănit în lupta cu naveta de bere şi baxul de seminţe, păi clientul e şi mai al dracu'. Adică are grijă să nu mai greşească în veci, indiferent dacă s-a păcălit cu Z3-ul (pentru amantă) sau cu volumul de Topîrceanu (pentru ăla micu'). Că veni vorba de Topîrceanu, librăriile din România sînt de două feluri: "vechi" şi "noi". Reţelele "noi", private (Humanitas, Cărtureşti, Noi, Diverta) se preocupă mult de imagine, gamă, expunere, vitrine, ambient şi relaţiile cu clientul. Librarii sînt, majoritatea, absolvenţi de facultate umanistă, cunosc marfa fiindcă sînt, la rîndul lor, şi consumatori, ştiu ce-i aia orientare către client, ştiu să recomande o carte, pe scurt, ştiu să facă omul să revină. "Vechi" sînt fostele librării de stat, azi semiprivatizate, şi care, deşi încearcă să se "alinieze" (mai o renovare, mai o firmă luminoasă), păstrează totuşi ceva ce le detaşează puternic de celelalte: oamenii. Un librar de la, de exemplu, Compania de Librării Bucureşti arată cam aşa: 45 ani, sex F, sarmale în cap, uitătură obosită spre

acră (oscilînd placid între neant şi afişul Polirom de sub tejghea pe care stau tolănite 300 de parizer), nedisimulat sictir cauzat de prezenţa enervantă a clientului. Halat nu mai are, că după revoluţie s-au scos, dar are acasă de curăţat zece kile de vinete pentru zacuscă. Dacă întrebi de ultima carte a lui Fukuyama, te priveşte de parc-ai fi chinez, dacă ceri să vezi nişte albume, se gîndeşte deja să cheme poliţia şi afli că "e scumpe, nu se desface din ţiplă, că