Scriu acest text cu o zi înaintea alegerilor. Nu ştiu cine va cîştiga. În ce mă priveşte, aş prefera să ştiu că va cîştiga opoziţia. E o speranţă fără iluzii, căci, pe de o parte, competiţia e strînsă, iar pe de altă parte, calificarea reală a Alianţei nu e încă dovedită cu argumente convin- gătoare. Dar îmi doresc o schimbare a guvernării, fie şi numai pentru a semnala, pedagogic, nomenclaturii pesediste că puterea e trecătoare şi că suficienţa cu care înţelege să o exercite e ineptă şi ofensatoare. Dacă lucrurile ar merge după gustul meu, victoria ar trebui să aparţină celor care n-au, de fapt, nici o şansă. Cred că domnul Ciuhandu ar fi fost un bun preşedinte, cred că URR ar fi avut resurse pentru o înnoire politică la vîrf, deşi, în ultimele luni, comportamentul politic al acestei formaţiuni a fost tatonant, neinspirat, lipsit de vigoare. Dar, oricum, ei nu intră în discuţie. Iar cînd articolul acesta va apărea, zarurile vor fi fost aruncate. Răsfoind anuarul Institutului de Studii Avansate din Berlin, am găsit, în volumul 2000/2001, un text, pe care o cercetătoare din Ecuador îl propunea spre reflexie colegilor ei şi pe care, la rîndul meu, îl transcriu pentru cititorii Dilemei (vechi). În anul cu pricina, textul circula pe Internet. Pentru dezamăgiţii sau euforicii alegerilor din România şi de aiurea, el e de natură să aşeze totul într-o lumină patetic relativistă, lumina, oarecum spectrală, a dramei planetare. Dacă am reduce umanitatea - spune textul propus de Leticia Avilés - la dimensiunile unui sat de 100 de locuitori, păstrînd în chip riguros proporţiile tuturor categoriilor umane existente, "satul" acesta ar arăta astfel: * 57 asiatici; 21 europeni; 14 americani (din ambele Americi); 8 africani * 52 de femei; 48 de bărbaţi * 70 cetăţeni de culoare; 30 albi * 70 necreştini; 30 creştini * 89 heterosexuali; 11 homosexuali Şase din cei o sută de locuit