Baiatul de 13 ani si-a inchis atunci copilaria intr-o masina, iar de atunci fiecare zi l-a dus tot mai aproape de literele care s-au “lipit” cu atata drag de el.

Nici acum, la cei 71 ani pe care ii poarta in buletin, nu si-ar trada “soata” cu care si-a unit destinele in ’46.

Privindu-l, nu-mi pot retine nedumerirea. “Cum poate rezista omul asta noapte de noapte, mereu dupa acelasi program, de la 10 seara pana la cinci dimineata?”. Rostita, intrebarea mea isi afla grabnic si raspunsul. “M-am obisnuit”. Scurt, dar fara echivoc.

Ar putea sa motaie in fata unui televizor, ar putea citi o carte. Ar putea sa uite ca trebuie sa ia tramvaiul in fiece seara, cand altii se intorc de la slujbe.

A ales sa mai adauge un leu la pensia de 3,5 milioane pe care i-o aduce acum postasul. Poate ca nici nu ar fi putut sa “divorteze” de meserie, dupa ce in urma cu opt ani si-a sarbatorit “nunta de aur”.

In 1950 a obtinut certificatul de absolvire a scolii profesionale, acum si-a trecut la catastif 58 ani de activitate. “La 13 ani stiam cum se misca o masina, mai ales ca de la cinci ani am intrat cu tata in tipografie. Cu toate astea, am intrat la 13 ani ca ucenic, cu dezlegare, pentru ca dupa lege se intra la 14 ani.

Dupa ce mi-am luat carnetul de lucrator, in 1950, am mers pe picioarele mele. Castigam binisor, cu toate ca in meseria mea se castiga prost”, spune cu mandrie nea Gulie.

Tot in miros de cerneala tipografica si-n tacanit de roti a cunoscut-o pe cea cu care isi imparte acum bune si rele. “Eram vreo 220 persoane la tipografie, si fete, si baieti, iar eu eram asa cum eram, tanar si frumos. Aveam de unde alege”, pov