Productia romaneasca de film a crescut in ultimii ani. Acesta este un fapt, chiar daca sunt multe de comentat dincolo de el: e bine sa fie multe filme si majoritatea sa n-aiba spectatori? Ar fi mai Productia romaneasca de film a crescut in ultimii ani. Acesta este un fapt, chiar daca sunt multe de comentat dincolo de el: e bine sa fie multe filme si majoritatea sa n-aiba spectatori? Ar fi mai potrivit sa se investeasca in sistemul de distributie pentru ca la aceste filme sa aiba acces cat mai multi oameni? N-ar fi fost timpul, dupa atatia ani de observat piata de film de la noi, sa invete si romanii sa-si promoveze filmele asa cum fac distribuitorii de film strain? Pe langa aceste intrebari, care tin de o dezvoltare fireasca a pietei de film de la noi, care ar trebui sa se produca in concordanta cu niste strategii aplicate de responsabilii din domeniu (in primul rand Centrul National al Cinematografiei) ramane deschisa o problema care numai cu normalitatea nu are de-a face. E un moment de rascruce pentru filmul romanesc pentru ca viitorul lui, un viitor sanatos, construit cu responsabilitate in ceea ce priveste publicul romanesc si cu deschidere catre lumea civilizata (cu care ar fi normal sa ne dorim sa intram in competitie) depinde de cat de repede se va rupe, administrativ vorbind, legatura cu trecutul. Cu un trecut in care valoarea unui film era pusa pe un plan secund, dupa relatiile regizorului si felul in care stia acesta sa se infiga intr-un sistem si el profund tarat, parazitandu-l. Asa s-au creat false legende, asa au fost ingropate talente reale. Din inertia acestui tip de relatie se hranesc veleitarii de azi, care se strecoara printre cei ce merita sa primeasca sprijin de la stat pentru productiile lor, si fac film dupa film, desi au incasari ridicole si ecouri de presa dezastruoase. Disputele din ultimul an intre tanara generatie de regizori - careia i