In meseria mizerabila pe care o facem, la auzul unei nenorociri, primul instinct care ne zvacneste din sange este cel profesional. Care, apoi, daca a mai ramas ceva din omul din noi, se amesteca instantaneu cu socul emotional. La moartea lui Teo Peter, la aflarea vestii despre moartea lui, cateva secunde n-am fost in stare sa spun nimic. Parca imi murise un prieten bun. Avem atatia prieteni buni, de suflet chiar, cu care vorbim de cateva ori in viata, prieteni pe care-i stim "acolo" si nu ne permitem sa-i deranjam decat arareori. Si atunci cand ni se intampla o nenorocire intelegem mai bine relatia noastra nevazuta, nesimtita, inchipuita, dar, vai, atat de adevarata si de puternica tocmai prin natura ei.

In meseria mizerabila pe care o facem nu mai avem timp de reculegere.

Un mecanism construit in sine in ani si ani, fara voia noastra, declanseaza in noi investigatorul!

In cazul mortii lui Teo Peter, chiar procurorul din noi.

Moartea lui a devenit dintr-o data ceva rece si ne intereseaza doar cum a fost posibil teribilul accident.

De ce angajatul Ambasadei Americane n-a vrut sa i se recolteze probe de sange?

Cum adica vine asta cu instrumentarul Ambasadei Americane la Bucuresti?

Exista cumva instrumentarul americanilor si restul lumii cu instrumentarul sau?

Cum se poate ca la moartea unui om, pentru ca e vorba de angajatul Ambasadei Americane, sa apara reguli noi, legi noi, invocandu-se fel si fel de uzante diplomatice si imunitati?

Ne punem toate aceste intrebari doar pentru ca e vorba de un angajat al Ambasadei Americane sau pentru ca e vorba de moartea lui Teo Peter?

Ce reactie ne poate da in meseria mizerabila pe care o facem faptul ca angajatul Ambasadei Americane a fost scos din tara, decat reactia de furie a oricarui om care a vazut ceea ce s-a intamplat?

Se spune ca suntem egali in fata m