POPASURI MONAHALE
MARA RADUCANU
Adapostita de coroanele copacilor din Parcul Plumbuita, manastirea se imbraca in mistere pe care simti uneori nevoia sa le dezghioci din foile ce le ascund. Dar viata monahala inseamna deopotriva mister si taina, iar ce e tainic nu trebuie devoalat, caci si-ar subtia frumusetea... Si atunci mintea care incearca sa dezghioace mistere se opreste din "lucrul" ei, si genunchiul se pleaca dinaintea luminii fara sfarsit a credintei.
Traiesc de cand ma stiu in "vecinatatea" acestui monument al spiritualitatii romanesti. Clopotele imi poarta pe sunetul lor emotiile, in zi de sarbatoare. De aici isi "iau lumina" oamenii pe care ii cunosc, aici se roaga pentru ziua de maine si tot aici isi incarca sufletul cu liniste si bunatate. O manastire atat de aproape de blocurile cu profiluri uniforme e o adevarata binecuvantare. Viata de fiecare zi, anosta, cenusie, pigmentata doar din cand in cand cu bucurii de o clipa, are sansa intalnirii cu Cuvantul lui Dumnezeu - atat de aproape si atat de profund! - , cuvantul care purifica.
Drumul catre Manastirea Plumbuita este el insusi o initiere. Traversezi parcul cu frunza cazuta, apoi spatiul ingust ce se invecineaza cu o mahala din alt veac - prilej sa intelegi ca grijile tale sunt parca insignifiante fata de grijile altora, mai multi si mai nenorocosi decat tine...
Inainte de a trece prin portile inalte, sculptate cu chipuri de voievozi de mana parintelui Simion Tatu, fost arhimandrit al manastirii, simti nevoia sa te reculegi pentru cateva clipe la mormantul sau ce parca strajuie locasul Plumbuitei. Dincolo de porti gasesti o oaza de liniste, ceva atat de pur si de simplu, incat te intrebi daca nu cumva pentru acesti oameni ceasornicul timpului s-a oprit...
Pasesc incet, sfioasa, iar la intrare ma intampina un calugar, un frate, cum isi spun unul a
