Scriu acest articol în ziua de sâmbătă, 27 noiembrie 2004, cu douăzeci şi patru de ore înaintea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale din România. Probabil că redacţia m-ar fi păsuit cu o zi sau două, pentru a prinde rezultatul voturilor. Dar nu intră în specificul acestei rubrici reflectarea la minut a vieţii publice sau politice din ţară. Cum talente de ghicitor nu mi-am descoperit până la această vârstă şi habar nu am cum vor vota românii, mă prefac a nu observa încărcătura emoţională a perioadei şi încerc să mă refer la ceea ce am observat de vreo săptămână încoace. O fac însă mânat de presentimente rele, induse de ceea ce văd în jurul meu. Indiferenţă, descurajare, nepăsare. Scindare.

Ziarele au scris despre o aşa-zisă radicalizare a campaniei, pe măsură ce ne apropiam de punctul de maximă intensitate - 28 noiembrie. Sincer să fiu, n-am descifrat nici un fel de ridicare a temperaturii. Cred că sorţii sunt de mult traşi, iar votanţii au o imagine clară a ceea ce vor vota. Nimic din ce s-a prezentat ca document extraordinar nu era necunoscut electoratului român. Tot ce-a ieşit la iveală a fost doar reîncălzirea şi, poate, amplificarea şi sistematizarea unor locuri comune ale banditismului de partid şi de stat. Dezbrăcaţi de cravate şi costume, stăpânii şi stăpânele ţării nu erau altceva decât nişte borfaşi lacomi, roind în jurul prăzii precum hienele în jurul stârvurilor.

Că transcrierea şedinţelor conducerii pesediste semăna ca două picături de apă cu pagini întregi din "Naşul" lui Mario Puzzo era demult ştiut. O bandă de profitori cinici, scufundaţi în murdărie până peste urechi, exersa vechile ritualuri mafiotice cu o virtuozitate care l-ar fi umplut de invidie şi pe regizorul Coppola. Să recunoaştem, fluenţa replicilor dovedea nu doar un intens exerciţiu, ci şi un talent înnăscut. Aceiaşi oameni care îi intonaseră osanale libi