Mi s-a întîmplat de cîteva ori în viaţă să ezit îndelung între prietenie şi adevăr, ca măgarul lui Buridan între mîncare şi apă, să mă aflu aşadar între două necesităţi vitale pe care nu le poţi avea simultan. E cît se poate de trist să fii la mijloc şi, eventual, să trebuiască să faci o alegere, cînd adevărul ameninţă să rupă prietenia, sau invers, cînd pentru a păstra o prietenie pui în pericol adevărul. Ştiu că moraliştii şi clasiciştii vor fi întotdeauna de partea adevărului (indiferent cum ar fi definit), sacrificînd senini prietenia, ştiu că în Etica nicomachica Aristotel afirmă explicit că "se cuvine să dăm precădere adevărului" chiar dacă iubim şi prietenia, dar pentru omul obişnuit lucrurile sînt ceva mai complicate. În primul rînd pentru că spunînd un adevăr incomod, pentru care celălalt nu e pregătit, îi faci rău prietenului şi nici nu ştii dacă sau cînd răul imediat se va transforma în bine de durată. Răul pe care ţi-l faci ţie este îndeobşte şi mai mare.

Literatura lumii, care m-a pregătit pentru multe în viaţă, nu mi-a dat cine ştie ce motive de îndrăzneală în a înfrunta concret această situaţie, oricum ai lua-o, dureroasă. Există, într-adevăr, în cărţi, îndemnul să nu minţi, şi pedeapsa imediată dacă totuşi o faci, cum îl învaţă zîna pe Pinocchio. În proza lui Negruzzi, aşadar în secolul al XIX-lea, un personaj orbeşte, e pedepsit de soartă, pentru că jurase strîmb pe lumina ochilor. Dar pe de altă parte, o întreagă galerie de simpatici mincinoşi inofensivi, de la "miles gloriosus" la Baronul Münchausen (acesta din urmă, cum se ştie, întîi personaj real şi abia apoi model literar) arată că a minţi e mai degrabă artistic sau comic decît rău, şi că minciuna nu are viaţă lungă. Că Münchausen reuşeşte să iasă dintr-o groapă adîncă trăgîndu-se cu o mînă de păr, în sus, e aproape frumos. În mod paradoxal, cărţile îşi pun personajele în situ