Incă din primele ceasuri ale revoluţiei românii au făcut cunoştinţă, prin intermediul televiziunii, cu figura unui om blazat, cu privirea tenebroasă, veşnic morocănos, dar care avea aerul că se află în posesia răspunsurilor la toate întrebările puse sau nici măcar imaginate. Cu timpul, omul cu figură de bunic burzuluit a cîştigat un fel de respect temător din partea tuturor. Cînd este de faţă toată lumea i se adresează cu un respectuos "domnule profesor", pe care îl acceptă firesc, deşi, se pare, nu a predat în viaţa lui vreun curs. În absenţă i se spune aproape instituţional, "oracolul din Dămăroaia", calitate pe care şi-o asumă la modul cel mai serios, aşa cum o dovedeşte cea mai recentă carte a sa Profeţii despre trecut şi despre viitor. De ce a rămas România în urmă şi cît va mai dura.

Am mai spus-o/scris-o şi cu alt prilej, oximoronul din prima parte a titlului acestei cărţi nu reprezintă o ironie usturătoare la adresa lui Silviu Brucan pe care politologul şi-ar fi asumat-o cu o lipsă de umor care i se citeşte pe faţă, ci însăşi condiţia politologiei. Politologul este în măsură să lumineze semnificaţiile şi logica evenimentelor încheiate. El este cel desemnat să pună în evidenţă cauzele care au dus la o anumită evoluţie politică şi să explice consecinţele acesteia. Orice politolog care se respectă poate explica raţional orice schimbare în raporturile de forţe de pe scena politică, de ce un anumit eveniment s-a petrecut într-un anumit fel şi nu altfel, cum semnele prăbuşirii unei puteri erau de multă vreme vizibile sau de ce s-a stins brusc steaua unui politician foarte popular pînă mai ieri. De fiecare dată însă aceste revelaţii au loc post factum. Nu prea se ştiu cazuri de politologi care să fi anunţat a priori ascensiunea lui Hitler, evoluţia României după cel de-al doilea război mondial (cîte vieţi irosite în închisorile comuniste s-ar fi pu