Cred că ideea deşteptării - ca imperativ - să se deştepte, românul, adică, din somnul lui cel de moarte - în care-l adânciră nu mai zic ce fel de tirani - nu o are, în imnurile lor naţionale, nici un neam de pe pământ.
Numai noi, românii, convinşi că dormim somn greu de secole, punem pe primul plan necesar existenţei noastre naţionale zilnice acest verb de bază al vieţii, poruncitor... în paranteză, nu ştiu cum ar fi sunat un imn rezultat din inspiraţia poetului de curte al regimului de odinioară.
Sătul de atâtea baliverne, sunt sigur că cetăţeanul s-ar fi întors pe partea cealaltă, sforind mai departe, încredinţat că tot un somn zdravăn şi sănătos e mai bun decât zdrăngăneala bardului...
În viaţa noastră am auzit fel de fel de lozinci. De îndemnuri. Să facem aia; ori, invers, să nu facem aia.
Ce nu auzirăm până acum - exceptând versurile imnului naţional - este recomandarea unui crainic de radio - mai de mult - care dis-de-dimineaţă zbiera la microfon... Cetăţeni ai Capitalei, treziţi-văăăăăă!!!
Acest verb urlat lung, disperat, aruncat din fundul bojocilor în spaţiul bucureştean forfotind de graba plecărilor la serviciu, dimineaţa, mie, personal, ca să zic aşa, îmi plăcea să-l aud pentru că, în primul rând, nu ni se spunea de ce trebuie să ne trezim, în ce scop şi nici ce primejdie ne paşte, dacă nu ne-am deştepta...
Să ne trezim; şi-atâta tot. Fiecare la libera alegere...
Nu ştiu dacă, după orele 24 noaptea, ea, noaptea fiind refugiul, scăparea săracului, mai merge să arunci în văzduh mesajul înfricoşător, întrucât sunt şi inşi subţiri, rari, dar sunt, a căror minte abia după căderea întunericului se trezeşte de-a binelea. Nu ştiu; zic.
Dar stau şi mă gândesc... Anume, dumnealor, cetăţenii în sfârşit,... dacă dânşii, dormind din greu, o dată şi-odat
