Daca profilarea unor producatori profesionisti de filme (romanesti) intirzie, in schimb producatori profesionisti de festivaluri de film am inceput sa avem, cu consacrari sau cu perspective certe. Nu pentru ca in materie de festivaluri ar fi mai usor, ci fiindca aici tabloul nu mai este egal cu el insusi de la A la Z. Producatorii de filme sint inca victimele unei perfecte egalitati in uniformitatea tabloului local al profesiei lor. Sint toti intr-o mare dificultate culturala, mult mai mare decit eventuala lor modestie financiara.
Si nici unul nu pare sa-si dea seama ca profesia lor, amputata in deceniile dictaturii, nu e doar una de finantist si comersant, de constructor de studiouri si antreprenor de prestatii de servicii (externe). Din aceste ultime puncte de vedere, straluceste un Vlad Paunescu la al sau Castel-Film, intr-un fel de pleiada a fostilor operatori/directori de imagine convertiti pe capete la profesia vacanta, pina la a ne inspira temerea ca se vor constitui intr-o bransa schiloada, cum au fost, cu scuza precursorilor artizanali, „operatorii factotum“ si subculturali (Eftimie Vasilescu, Cornel Dumitrescu) in perioadele interbelice. Nu-i o simpla speculatie la mijloc, nici o vaga premonitie. E un fapt, daca n-ar fi decit modul in care un fost operator-artist de frunte ca Vlad Paunescu, ipostaziat prin anvergura unor antreprize ca producator de talie europeana si transatlantica, a putut sa cada in capcana numita Damen Tango (a confratelui sau de tagma, fostul operator Dinu Tanase) – debutul sau ca producator de filme romanesti prin acest esec, cu nimic mai presus, ba chiar in rime textuale de tot hazul si necazul, peste veac, cu o penibila afacere de pomina, operatoricesc-scriitoricesc-provinciala, din 1925: Legenda celor doua cruci.
Nu-i de mirare, in consecinta, in cazul unor case mult mai mici si mai putin aurite, ca toate
