Titlu intenţionat ambiguu: nu va fi vorba de ceea ce "suferă" scriitorul atunci cînd îşi exercită oficiul (posedăm în acest sens nenumărate şi lacrimogene mărturii), ci de modul în care literatura contemporană şi-a făcut din suferinţă materie predilectă. Cum s-a ajuns aici?

Că scriitorii s-au considerat dintotdeauna sarea pămîntului - nu-i nici un secret. Au avut acest bizar sentiment încă din Antichitatea europeană, atunci cînd depindeau în mod direct de bunăvoinţa publică sau de vreun Mecena: umilinţa lor în faţa protectorului a fost mereu o falsă umilinţă. Indiferent cît aur ar fi primit de la Mecena şi indiferent cîte statui de bronz şi-ar fi ridicat puternicul patron, convingerea poetului a rămas aceeaşi - Exegi monumentum aere perennius. începînd cu Renaşterea, această stare de spirit nu se mai cenzurează deloc; majoritatea scriitorilor plutesc, spiritual, într-o auto-laudatio continuă, iar ideea înaltă a creatorului despre el însuşi capătă proporţii colosale. Ce să mai spunem despre romantism, perioadă în care autorii nu fac nici un secret din convingerea lor intimă că nu sînt altceva decît instrumente predilecte ale Divinităţii. Pe urmele lui Novalis, aproape toţi poeţii încep să creadă, cu sinceritate, că prin opera lor nimeni altcineva decît Dumnezeu însuşi se adresează direct restului umanităţii.

Ceea ce s-a întîmplat în secolul XX a atins alt prag al acestei spirale continue. Stimulaţi de numeroase şi variate mass media, încurajaţi de cinematograful ce le ecranizează operele, proiectaţi apoi prin imaginea TV în imaginarul colectiv, scriitorii ajung în faza auto-adoraţiei calme, convinşi că au atins statutul semizeilor.

Ceea ce frapează, ca noutate absolută, în secolul XX nu ar fi doar ideea exaltantă pe care această categorie o are despre ea însăşi, ci diseminarea noii stări de spirit pînă la nivelul grafomanilo