Zilele filmului italian au reuşit să umple până la refuz sala cinematografului Elvira Popesco (literalmente, şi eu am stat pe jos la una dintre proiecţii). Faptul că, în termeni de festival, nici cel britanic, nici cel francez nu a reuşit o asemenea performanţă, se datorează unei ocurenţe notabile: organizatorii acestui eveniment au înţeles mult mai bine profilul cinefilului român (dacă mi se permite o astfel de formulare eronat totalizantă). Care preferă calitate în loc de actualitate. Vorbind mercantil şi fiind amator de filme de artă, adevărul e că văzând filme de Bertolucci - lui i-au fost dedicate aceste zile - eşti sigur că îţi recuperezi investiţia. În plus, sunt dificil de găsit pe casetă sau pe DVD. Aşa că merită să te înghesui şi, mai apoi, să scrii despre aceste filme. Mă voi limita la trei, ca să am suficient spaţiu pentru o analiză mai profundă.
E de-a dreptul improbabil să nu sesizezi similitudinile dintre primul şi ultimul film difuzate în cadrul Omagiului lui Bernardo Bertolucci: lungmetrajul Visătorii (2003) pare un Ultimul tango la Paris (1972) cu şi pentru adolescenţi. Există în ambele un apartament care e principala scenă şi locaţie, multă nuditate şi mult sex cu perversiunile de rigoare, o frontieră fluctuantă între amorul fizic şi violenţă etc. Chiar şi în romanele sau filmele cele mai "scandaloase" (Imperiul simţurilor de Oshima şi Ultimul tango..., iar în literatură exemplul tipic e Legăturile primejdioase ale lui Laclos), există o venă etică: excesul de sex duce la degenerare morală, care apoi conduce inexorabil către moarte, către proverbiala asociere Eros-Thanatos. În romanul lui Gilbert Adair, Inocenţii sfinţi (după care acesta şi-a adaptat scenariul), aceasta era şi soarta unuia dintre personaje. Bertolucci alterează acest fapt, iar decizia e inspirată, reducând din dramatism.
Aceasta nu e singura deosebire
