Într-un dialog televizat, la sfârşitul lunii octombrie, domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu au ajuns să discute, la un moment dat, despre ,scoaterea cu penseta" (expresia aparţine poetului), din noianul unor posibile opţiuni, a unor indivizi, ,cadre de nădejde", cu un trecut nu tocmai curat, pentru a fi numiţi în funcţii de răspundere. Se dădeau câteva exemple mai vechi ori recente şi se punea întrebarea firească de ce oare se procedează în felul acesta. Multe figuri dintre cele mai anodine, fără personalitate, obediente până la slugărnicie faţă de putere, cu greşeli impardonabile în viaţa socială şi politică, se bucură totuşi de protecţia unor importanţi factori de decizie. în acest context, domnul Andrei Pleşu i-a numit pe aceşti trepăduşi de duzină, aliniaţi, cu fast, în prima linie a frontului. CROCOFAN}I. Termenul i-a plăcut interlocutorului care, în final, afirma că ar trebui reţinut.

Mărturisesc că mi-a plăcut şi mie, iar acum, iată, cerându-mi scuze de la cel ce l-a rostit, încerc să-l ,decodific", mai întâi pentru mine şi, cu îngăduinţa Redacţiei, şi pentru Dumneavoastră.

Este bine ştiut că de la Dimitrie Cantemir încoace individualizarea unor personaje prin intermediul numelor proprii a devenit o practică literară. Ar fi prea multe de spus dacă ne-am opri în detaliu asupra unor exemple concrete. Procedeul a fost folosit la noi de Ion Budai-Deleanu, de Vasile Alecsandri, I. L. Caragiale, Marin Preda ş.a. Acest ,botez alegoric" nu era făcut la întâmplare, ci cu intenţii stilistice şi estetice bine motivate. De aceea defecţiuni cum sunt: viclenia, impostura, prostia, mojicia, vulgaritatea, avariţia, laşitatea, brutalitatea, înfumurarea precum şi multe altele pe care La Bruyčre le-a definit în Caracterele sale se regăseau sintetizate într-un nume propriu, devenit apoi generic pentru o anumită tară a tuturor indivizilor de pe toa