Problema utilizării unor forme feminine pentru desemnări de profesii şi mai ales de funcţii publice e binecunoscută şi internaţională. În limbile care au gen gramatical şi terminaţii specifice, multe din denumirile funcţiilor din instituţiile moderne au avut iniţial doar formă masculină. Formarea unui feminin de la masculine poate fi un fenomen spontan - popular, analogic - sau unul voit, militant. De fapt, cînd intră în joc proiectele feministe, lucrurile se complică, pentru că intevine pe de o parte o evaluare ideologică (e bine/nu e bine să existe termen feminin: e mai importantă marcarea diferenţei sau a identităţii?), pe de altă parte limba produce, prin mecanismele ei socio-lingvistice spontane, conotaţii negative, care nasc noi reacţii şi evaluări ideologice. Între spontaneitate şi intervenţie, între tendinţele limbii şi politica lingvistică, se pot stabili relaţii complexe.

Ministru, de exemplu, apare în DEX cu formă unică de masculin. În schimb, în dicţionarul academic (DLR), sînt înregistrate formele ministreasă, ministresă şi chiar ministroaică. Ministreasă (considerat "familiar, adesea ironic"), format cu sufixul -easă, apare la Macedonski; ministroaică (cu menţiunea "neobişnuit") e atestat la Iacob Negruzzi. Sensul atribuit - singurul posibil în epocă - este "soţie de ministru". Varianta ministresă, considerată o adaptare după fr. ministresse, era folosită, cam în aceeaşi perioadă, de Vlahuţă. Florica Dimitrescu, în Dicţionarul de cuvinte recente (DCR), înregistrează compusul femeie-ministru, atestat în 1984 şi reluat ceva mai tîrziu. Româna formează cu destulă uşurinţă feminine de la masculine; există însă unele tensiuni între posibilităţile lingvistice şi evaluarea culturală a formelor. În Tendinţele limbii române (1968), Al. Graur amintea forme precum preşedintă, directoară, doctoră, pictoră, ingineră (desigur, azi ne poate surprinde