În pofida unei activităţi ample, întinse pe mai bine de jumătate de veac, Cornel Regman e încă, din păcate, un critic cu un statut nefixat, întrucît nu răspunde, în conştiinţa obştească, importanţei sale reale, de excepţie. Pricina nu e greu de găsit. Ea rezidă în inconformismul funciar al cerchistului de vază, care, fără a fi un polemist dezlănţuit, un contestatar cu verb patetic, devastator, s-a aşezat totdeauna altfel pe cîmpul opiniilor literare, s-a diferenţiat oarecum de la sine de confraţi prin natura particulară a harului său. A fost un critic născut, aidoma acelor copii care cîntă la vioară ori pictează în temeiul unei chemări parcă venite din nimic. Mai presus de atîţia bine informaţi şi frecvent subtili comentatori ai literaturii, negreşit stimabili, dar cu un aer fabricat, de intelectualitate generică indusă în corectitudinea fie şi ireproşabilă a observaţiilor ce le emit, a avut, am putea zice, critica în sînge, împrejurare învederată atît într-o mentalitate neslăbit disociativă, cît şi într-o expresie susţinut ironică, de-o personalizare bătătoare la ochi. Astfel putem vorbi de Cornel Regman ca de un personaj. Unul cu profunde rădăcini poporane, megieş pe tărîmul relativ nou al exegezei, aşa cum am mai arătat şi altădată, cu prodigiosul humuleştean, cu isteţul Fiu al Pepelei şi cu părintele erudit-faceţios al }iganiadei, din al cărui ţinut de altminteri se trage. Rostirea sa dispunînd, aşa cum se cuvine, de multe vocabule neologistice şi subtile modulaţii reflexive, se descoperă tradiţională în fondul său, incredul-şugubeaţă, filtrată printr-o îndelungat rodată bonomie comunitară. Raţionalist circumspect, aidoma lui Şerban Cioculescu cu care a fost nu o dată asemuit, Cornel Regman dă dovada unui specific scepticism surîzător, jucăuş, chiar cu lucrurile ce n-ar putea fi luate peste picior (nu se află oare aci şi o tangenţă călinesciană?), ţinînd de-