Două veacuri de istorie individuală (a personajelor) şi de istorie colectivă (a românilor) se prefiră în paginile romanului Destine, semnat de Mihai Giugariu. Structurată în două părţi sub genericul războiului, spitalului şi închisorii, al martirajului mai ales pentru vinovăţii născocite, cartea se desfăşoară pe două registre stilistice şi temporale, unul evocator, amplu, narativ, şi celălalt, un fel de prolog-cortină care trenează premeditat de-a lungul întregii istorii, întrerupând sau prefaţând episoadele, singura legătură cu masivul corpus epic fiind cele patru personaje lansate într-o anxioasă confruntare; Sophia, Caterina, Prunaru şi Lostun deţin sfârşitul firelor narative ce urmează a fi explorate în timp şi spaţiu. Fapt e că patrula de noapte a celor patru mai sus amintiţi, aflaţi în urmărirea unei berline negre într-un Bucureşti labirintic, nu este doar un discurs intersubiectiv al propriilor fantasme, ci şi o metaforă a investigaţiei nesfârşite la care se înhamă autorul. Ajutat, ce-i drept, de personaje-naratori şi documentarişti care recuperează viaţa altor personaje, într-un joc al simetriilor seducătoare, cu ironie scripturală încorporată. Deşi simulează completa detaşare (obiectivare) a istoriografului sau cronicarului, Mihai Giugariu se arată mereu cooperant cu cititorul, enunţând o seamă de didascalii pentru uzul acestuia din urmă, menite să justifice fie opţiunea pentru anumite proceduri stilistice, fie să anticipeze, când şi când, evoluţii epice paroxistice, fie să preţuiască savoarea amănuntelor. Adevărul e că autorul excelează nu numai în memorabile flash-uri analitice, ci şi în arta detaliilor apte să capete dimensiuni şi înţelesuri copleşitoare, colcăitoare de adevărul vieţii; o senzualitate a amănuntelor, am zice, pe care doar talentul o girează, talentul naratorului de a traversa, sobru şi emoţionant, în numele personajelor, imperiul de