S-a observat de multă vreme interesul constant al romanilor, de-a lungul întregii lor istorii, pentru Cartagina şi locuitorii ei. Există, fireşte, un număr foarte mare de cercetări istorice, arheologice sau de civilizaţie punică (G. Picard, B. H. Warmington, F. Decret, S. Moscati, spre exemplu), există de asemenea destule studii literare care iau în discuţie în chip punctual referirile la Cartagina într-una sau alta dintre scrierile latine. în schimb, pare să nu fi fost încercată încă o examinare sistematică a reprezentărilor literare romane asupra spaţiului punic cu dimensiunile sale reale ori legendare, examinare axată asupra felului cum i-au imaginat latinii pe rivalii lor construindu-şi implicit şi o imagine despre ei înşişi.

Cartagina i-a preocupat întotdeauna şi pe autorii latini, atât în perioada de concurenţă şi conflict între cele două state, cât şi mai târziu. Operele istorice, a lui Titus Livius în primul rând, lucrări care, în principiu şi în intenţie, prezintă lucrurile obiectiv, nu oferă neapărat un element de contrast faţă de scrierile de ficţiune, căci participă şi ele, alături de cele artistice, la imaginarul care s-a creat la Roma cu privire la Cartagina. în orice caz, amestecul de istorie şi ficţiune se va regăsi, în proporţie diferită, la literaţi. Romanii par să-şi fi definit propriul mod de a concepe existenţa şi prin raportare la felul de a fi al cartaginezilor, care au constituit multă vreme cea mai serioasă ameninţare la adresa ambiţiior hegemonice ale statului roman.

Redutabilă putere maritimă dominantă în spaţiul mediteranean, adversară directă a Romei în trei prelungite confruntări militare sângeroase, Cartagina capătă o dimensiune legendară în scrierile latine. Cetatea punică a trezit în acelaşi timp dispreţul, ura şi fascinaţia adversarilor săi. Bogăţiile acumulate aici încă din timpul când Roma abia îşi în