Lui Andrei Bodiu, unul dintre poetii de prim-plan ai postmodernitatii romanesti, munca la universitate i-a facut bine: l-a stimulat, daca nu chiar l-a obligat sa se diversifice.
Pina in 1989 publicase doar versuri. Dupa caderea regimului comunist, in 1990, participa la fondarea filologiei de la Brasov, astfel incit, la cursuri si seminare, devine – asa-zicind – critic si istoric literar practicant. Pe de alta parte, grupul de tineri scriitori din care face parte fondeaza revista Interval, in care semneaza cu totii articole si eseuri. Se inscrie la doctorat si lucreaza la o teza despre poezia recenta. Roadele acestei noi profesionalizari „metaliterare“ nu vor intirzia sa apara. Incepind din anul 2000, publica un sir respectabil de volume de gen: Directia optzeci in poezia romana (teza), o micromonografie Mircea Cartarescu, o reinterpretare tematista a prozei pasoptiste, un studiu despre Cosbuc. Intre timp, invitat sa colaboreze la saptaminalul bucurestean Observator cultural, scrie sistematic cronici de poezie, impunindu-se ca unul dintre cei mai seriosi analisti actuali ai genului. Cind publica versuri (dupa doua volume in 1994 si 1995, revine in 2000 cu Scene pe viata si pe moarte), nu se abate de la formula initiala a decupajelor simple, asumat-„naive“, de realitate cotidiana, personaje si situatii fixate in notatii scurte, ironice, sarcastice, adeseori cu impresionante sugestii de profunzime. Dincolo de text, chipul poetului a ajuns – insa – sa fie dublat de cel al criticului si eseistului.
Etapa urmatoare e proza. De neoprit, autorul nostru isi continua expansiunea si produce acest roman-surpriza. Isi exersase la un moment dat abilitatile narative in jurnalul calatoriei pe care a facut-o de-a lungul si de-a latul Europei, intr-un tren plin cu scriitori, in cadrul unui proiect german (Jurnalexpress Europa 2000, 2001). Se remarca imediat a
