E zgomotul pe care il fac, deseori fara a fi auziti, batranii din jurul nostru, inveliti in singuratate ca intr-o cochilie de melc, retragandu-se in ei insisi, topindu-se ca sub puterea unui soare E zgomotul pe care il fac, deseori fara a fi auziti, batranii din jurul nostru, inveliti in singuratate ca intr-o cochilie de melc, retragandu-se in ei insisi, topindu-se ca sub puterea unui soare neiertator. Acest "zgomot al naruirii fiintei" este pus in cuvinte de S. Beckett in Ce zile frumoase! - una dintre cele mai jucate piese ale sale, dupa Asteptandu-l pe Godot -, adus in scena acum la Teatrul de Comedie de un regizor care, din pacate, trece prea rar prin Bucuresti, Tompa Gabor. Avalansa de anxietate ce coboara din scena spre sala face spectatorii sa nu se simta tocmai comod, in spatiul stramt al salii Studio, dar rabdarea le este rasplatita. Regizorul a ales doi actori lasati de obicei in planul doi de autorii de distributii din acest teatru, ce demonstreaza astfel ca pot cadea si ei in capcana prejudecatilor. Fiindca ceea ce reuseste Tompa Gabor cu acest spectacol - scurt si dens ca o ultima respiratie inainte de extinctie - este o referire nu numai la singuratatea deplina si iremediabila a fiintei, ci si la destinul artistic, la talentul irosit, neconsumat si nepus in valoare la timp. Si asta din cauza unor nepotriviri de ritm ce pot face sa esueze in acelasi fel o dragoste sau o viata. O trimitere la "cantecul necantat". Winnie (Aurora Leonte) vorbeste neincetat, fixata in gaura ei din mijlocul desertului, agitand o umbreluta inconjurata de obiectele ce o ajuta sa supravietuiasa, marcand traseul unei zile. De fapt, dincolo de obiecte (alese cu grija de Helmut StUrmer, care le face sa para si mai mici, parca, in mijlocul desertului de bronz pe care il creeaza in scena), luciditatea este singura care o tine in viata, ii injecteaza un soi de "extract de optimism" c