Dacă o asemenea pedală "negativă" la un "clasic" arhicunoscut putea nedumeri, sîntem în măsură a presupune marea iritare produsă de consideraţiile "eretice" adresate de Cornel Regman unor autori în viaţă, deprinşi nu o dată cu univocitatea elogiului ce s-ar cuveni a îmbrăţişa totalitatea textelor pe care le-au publicat. Un dens conspect al opiniei asupra lui Marin Preda sună astfel: "Aproape fiecare din cărţile sale de la Intrusul încoace se vrea dezvelirea unui organ lezat sau incizarea în dreptul cîte unui segment esenţial sau al unor centri sensibili ai organismului social-moral. Rezultatele nu s-au arătat însă a fi pe măsura ambiţiei, efortul e de cele mai multe ori scrîşnit, iar mijloacele neadecvate. Delirul, Marele singuratic sînt ratări răsunătoare, şi chiar Cel mai iubit dintre pămînteni, suma iluziilor scriitorului, e irigat de un sistem ideatic prea sumar pentru vastitatea proiectului, împrumutat parcă epocii preindustriale". în alte locuri, unghiul de vedere analitic e mai relaxat şi mai îngăduitor. Afirmînd cu obstinaţie că "eşecul nu-l înconjură, ba face parte constitutivă din efortul său de înaintare", exegetul dă glas unei certitudini compensatoare (parcă, să notăm în treacăt, întrucîtva atinsă de redundanţă în extinsa-i formulare): "sigur e că Marin Preda şi-a cîştigat demult dreptul, iar ultimele sale cărţi i l-au consolidat, de a putea fi privit ca o natură, prin ea însăşi demnă de interes, un mod aparte de afirmare reprezentînd o spiritualitate şi un tipar psiho-somatic cu neputinţă de întîlnit la structuri similare, în acelaşi grad de relevanţă." în cazul lui Preda, susţine Cornel Regman, interesează scriitorul în acelaşi grad cu omul, "subiectul" Preda, progresiv implicat în "aventura" scrierilor ultime, chiar "dacă artisticeşte destule pagini nu conving, iar uneori intrigă şi (...) nemulţumesc", căci vulnerabilitatea unui "dispensator de e