Duminica s-a intimplat ceva greu de explicat. As spune ca o minune. Credeti-ma, sint incapabil sa fac pe superanalistul, sa comentez savant triumful lui Basescu. Omeneste, mi-e cu neputinta. Doar inima poate vorbi si sufletul poate scrie. Duminica, speranta disperata a invins o masinarie infernala. Cineva a scos speranta din coma si onoarea din lada cu vechituri.
De ieri, putem iarasi vorbi la viitor. Nu mai discutam in termeni de supravietuire. Am fost la un pas de o dictatura de catifea, mai mult dictatura decit catifea.
Traian Basescu e salvatorul firavei democratii romanesti! Am cinci ani sa-l tot critic. Azi e momentul sau de gratie. Il recunosc si il celebrez. Basescu s-a incapatinat sa reziste in tara capului plecat. Ar fi putut sa se predea subtil si sa intre pe nesimtite in colivia aurita a stapinilor de la PSD.
Atitia altii, insi despre care as fi jurat ca ii sint superiori marinarului, au intrat de bunavoie in jug. 2000-2004 a fost era cedarilor, dezertarilor si a tacerilor mereu surprinzatoare, deprimante, de sfirsit de lume. Frica ni s-a intors in oase. Frica, refugiul, minciuna si justificarile lor nenorocite.
Ticalosia compromisului a devenit arta, iar maestrii ei au fost promovati ca modele de moderatie si onorabilitate. Aici a stat raul cel mare al domniei lui Nastase. Analisti, fosti disidenti, baroni de presa au inchis ochii in fata abuzurilor, au dezertat din serviciul interesului public.
Basescu cel slobod la gura s-a tinut tare, de-ti venea sa-l intrebi: “Esti nebun?”. Nu stiu ce sprijin ar fi putut sa aiba prin institutii. Nu-mi imaginez ce tradari i-ar fi venit in ajutor.
Ma indoiesc insa profund: Dumnezeule, care mahar din sistem si-ar fi riscat pielea pentru el, sub artileria nimicitoare a partidului-stat?! “Esti nebun, nu vezi ca esti aproape singur?”, imi venea sa-l intreb pe
