Porecla domnitorului teribil şi drept, ce străbătu atâtea veacuri istoria română, o fac azi şi mai actuală tâlhăriile atingând apogeul.

O dată cu ea revine în forţă şi poezia clasică a lui Tudor Arghezi, pe care generaţii întregi o învăţară, câteodată pe de rost.

Românul varsă repede lacrimi, înduioşat, când le vede pe obrazul necăjit al altuia.

Dar tot el, în stirpea lui, simte câteodată răsărind un vlăstar nou din caracterul domnului muntean intratabil...

Geniul lui Arghezi a imortalizat mânia încinsă la maximum de un jeratec infernal.

Atât umor negru şi atâta cocaserie năpraznică nu încap decât în versul lui François Villon sau în fraza lui Rabelais.

Pentru că vine vorba tot timpul de corupţie, să ne reamintim Crezul poetului din Mărţişor, am spune, scris parcă acuşi pentru ticăloşii prezenţi.

...De bună seamă, Vodă, gânditorul,

La curăţirea lumii-i hotărât,

îndeasă ţeapa-n oameni până-n gât

Pentr-a-ntâlni şezutul omuşorul (...)

Cuviincios cu buna rânduială.

Pentru cei mari, fie munteni sau turci.

Avea mai mari şi osebite furci.

Ca treapta lor să nu dea la-ndoială

Vedeai vizirii la-nălţimea lor,

înfipţi în vârfuri sprintene de plopi,

Iar pentru sfinţi, vlădici şi episcňpi

Avea lemn sfânt şi bun mirositor.

Şi iată sfatul ţării adunat

Să mulţumească domnului de Pace.

Vlad şade-n jilţ. E linişte. Şi tace

Cu sufletul în platoşă-mpăcat.

Şi pe când prieteni şi curteni în zale

Ciocnesc în juru-i cupele de vin,

în cinstea faptelor Măriei Sale;

El cugetă ce ţep