Ion Dumitriu s-a impus în pictura noastră din ultimele decenii printr-o perfectă continuitate stilistică şi printr-o la fel de mare fidelitate faţă de universul pe care şi l-a identificat. Ritmurile ciclurilor, diversitatea formelor, schimbarea perspectivei din care îşi construieşte imaginea n-au făcut, în ultimă instanţă, decît să adîncească şi să precizeze cu o mai evidentă acurateţe aceeaşi problematică plastică şi filosofică. Fascinat de obiectul arhaic şi de o lume rurală generică, deposedată de orice culoare locală şi fără particularizări psihologice, pictorul s-a aşezat implicit într-un spaţiu care exclude atît exuberanţa privirii, cît şi prezumţia documentarist-etnografică. Toate aceste caracteristici ale picturii lui se pot vedea acum, prin capetele de serie ale marilor sale teme, în expoziţia pe care fiul pictorului, Radu Dumitriu, a organizat-o în spaţiul celei mai tinere galerii deschise în Bucureşti, Galeria ArTei din incinta Hanului cu Tei.

Aparent, Ion Dumitriu este un pictor al satului şi, prin extensie, al peisajului rural. Un inventar sumar al obiectelor pe care el le fixează în memoria pînzei ar epuiza aproape în întregime formele, imaginile şi uneltele comunităţilor tradiţionale. De la şura de fîn - la scîndura gardului, de la pielea întinsă pentru uscare - la darac, de la strecurătoare - la jug, de la dealul înverzit - la căpiţă, de la cartof - la măr, de la umbra unui personaj inaparent - la sfeclă, totul recuperează un spaţiu în acelaşi timp familiar şi fabulos. Reprezentate cu o acurateţe care, de cele mai multe ori, trece cu mult dincolo de intenţiile de identificare, aceste obiecte par colecţionate dintr-o obscură pornire de etnolog, de muzeograf sau de arhivar. Asemenea speciilor pe cale de dispariţie, reprezentate patetic prin cîteva exemplare, formele lui Dumitriu au ele însele patetismul ultimului exemplar. Puse în pagi