Există - trebuie să mărturisesc - o categorie de scriitori care mi-a inspirat dintotdeauna mai multă admiraţie decât ar trebui, poate, să îngăduie spiritul critic. O admiraţie, ce-i drept, "intermitentă", amestecată întotdeauna cu stupoare. Este vorba de autorii cu debut relativ târziu şi care, neavând iniţial o formaţie umanistă, virează brusc, de la un anumit punct, şi de multe ori împotriva propriilor pronosticuri, către literatură. Iar unii dintre ei demonstrează că au, într-adevăr, ceva de spus.

Este şi cazul lui Primo Levi (1919-1987), absolvent al Facultăţii de Chimie din Torino, inginer chimist la Lanzo şi Milano, mai apoi, şi care - după experienţa traumatizantă a lagărului - debutează în 1947, la douăzeci şi opt de ani, cu volumul memorialistic Mai este oare acesta un om? (volum tradus recent şi la noi, în colecţia Biblioteca Polirom). Însă "actul de naştere" propriu-zis al scriitorului pare a fi - dacă este să dăm crezare criticii - cel de-al doilea volum al său, Armistiţiul, apărut la o distanţă de aproape 15 ani de primul şi care constituie un fel de epilog al întâmplărilor narate acolo. Chiar dacă şi în această a doua carte a sa Primo Levi povesteşte, în esenţă, tot întâmplări trăite (zguduitoare prin caracterul lor de mărturie umană, de document, ca mai toată literatura concentraţionară, de la Jurnalul Annei Frank la Specia umană a lui Robert Antelme, să spunem) ele sunt mai atent filtrate de astă dată prin prisma experienţei unui scriitor pe deplin conştient de faptul că scrie literatură. Aşadar, avem de-a face cu o operă mai elaborată din punct de vedere stilistic (fapt explicabil şi prin numărul mare de versiuni "orale" care au precedat aşternerea ei pe hârtie, după cum autorul însuşi mărturisea într-un interviu). Oricum ar fi, în astfel de cazuri rafinamentul stilistic trece, cumva, pe planul al doilea în faţa caracterului de urge