Am ales în sensul că în ziua de 28 noiembrie 2004 am votat, ca milioane de alţi români. Preferatul meu a fost Gheorghe Ciuhandu, dintre candidaţii la preşedinţie. Iar dintre partide, am votat Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat, atât pentru Senat, cât şi pentru Camera Deputaţilor.
Şi nu numai că am ales, dar m-am străduit şi să fiu ales, candidând pe locul 1 pe lista pentru Senat a PNŢCD în judeţul Suceava, unde am participat timp de câteva săptămâni la campania electorală. Ştiam că PNŢCD nu are aproape nici o şansă, dar a fost o onoare pentru mine să pierd odată cu un partid aureolat de o tragică nobleţe.
Actuala marginalizare a PNŢCD nu se datorează, cum afirmă unii (interesat sau din plăcerea vinovată de a denigra), pretinsului eşec al guvernării din perioada 1996-2000, ci este urmarea unei activităţi propagandistice odioase susţinute de foşti activişti ai PCR şi foşti lucrători ai Securităţii în complicitate cu numeroşi indivizi (inclusiv din presă) ignoranţi sau iresponsabili.
Cea mai murdară afacere de după 1989 n-a fost nici Caritas, nici Bancorex, nici Rafo. Cea mai murdară afacere postdecembristă a fost tentativa de lichidare în văzul lumii, pentru a doua oară în istorie, a PNŢ, partid care exprimă esenţa însăşi a civilizaţiei româneşti (tocmai de aceea nici nu poate să dispară; dacă prin absurd s-ar desfiinţa, peste numai o clipă s-ar reînfiinţa de la sine).
În primele zile de după căderea lui Ceauşescu şi destrămarea ca un fum a sumbrului edificiu al comunismului, mulţi activişti şi securişti au trăit o spaimă îngrozitoare, crezând că a venit vremea să plătească pentru faptele lor. Un sentiment de nelegitimitate şi chiar de vinovăţie, fie şi neconştientizat, avuseseră de altfel tot timpul, inclusiv în momentele lor de glorie. Dar acum părea că venise scadenţa. Unii dintre ei au şi fug
