Corbii din România, enormi, pe câmpiile nesfârşite dintre Bucureşti şi Constanţa, înălţându-se în stoluri de ambele părţi ale şoselei. Mânăstirea din secolul paisprezece unde preoţii au intonat rugăciunea cea mai frumoasă pe care am auzit-o vreodată, rugându-se pentru sufletele eterne ale scriitorilor răposaţi. Izul de pucioasă al Mării Negre aproape de picioarele mele după o pădurice de mesteceni. Prezenţa a ceva viu, care palpită, presărat cu luminile nopţii: deschideai fereastra şi o adiere prelungă, fierbinte, cu murmure de oameni în ea, asemănători cu minuscule animale emoţionate. Un poet din Azerbaidjan s-a ridicat de la masă, a început să cânte şi atâta bucurie, atâta suferinţă în voce. Cânta cu paharul în mână, cu ochii închişi, a sfârşit brusc, s-a aşezat, a luat furculiţa şi cuţitul, a continuat să mănânce: cântecul nu existase niciodată. Casa Micaelei Ghiţescu, bântuită de amintiri, mobile, tablouri, fantome, fratele ei, părinţii ei, o fotografie, de acum treizeci de ani, a unei fete frumoase, cu flori în păr. Un mod lent de a privi, încă nu surâs, un ante-surâs într-o expresie gravă, degete care nu ating pe nimeni în ramă şi ar trebui să mă atingă. Păşeşti acolo, imponderabil, printre mobile întunecate. Automobile străvechi, palate demne, triste. Scriitorul Dinu Flămând:

- Timp de mulţi ani, aici, ne întrebam dacă o fi fiind viaţă înainte de moarte.

Poate n-o fi fost viaţă înainte de moarte dar scriitorii răposaţi aveau suflete eterne: de îndată ce cădelniţa preotului m-a tămâiat, al meu şi-a luat zborul spre înălţimi. I-am făcut semn

- Adio, suflete

şi ploaia de afară, peste răzoare şi cimitir. Un diacon mi-a binecuvântat un lănţişor cu o iconiţă: s-a rupt în după-masa aceea, l-am pierdut. Fără să-mi dau seama am repetat

- Adio, suflete,

Încetişor. N-am mai găsit lă