In 2004 se implinesc 70 de ani de la publicarea volumului Nu al tinarului Eugen Ionescu la Editura Vremea, dupa niste tribulatii legate de un premiu controversat, un director de editura categoric si vreo doi venerabili critici foarte suparati.
Cartea a devenit intre timp un fel de mit national al demolatorului. Asa cum avem mituri ale constructiei, mituri pozitive, intemeietoare, tot astfel se pare ca turbulentul Nu ionescian a devenit simbolul spiritului revizionist, privit cu oroare si intransigenta de unii, trimis la scoala de altii, urit aprig de cei vizati si, citeodata, desi mai rar, privit cu oarecare simpatie, o simpatie venita mai ales dintr-un fel de compatimire de tipul „asa e tineretea, dar e trecatoare“ sau „daca nu esti rebel cind esti tinar, atunci cind?“ etc. Simpatie la care se adauga, disimulata, speranta ca, la fel ca in cazul lui Eugen Ionescu, tineretea turbulenta s-ar putea sa fie urmata de o maturitate clasicizanta si nu oriunde, ci chiar in capitala europeana a literelor si a artelor. Faptele ulterioare (insolentul tinar autor a devenit nu doar un cunoscut scriitor francez, ci un canonic, un scriitor de programa obligatorie, primul autor care a avut parte de consacrarea in celebra colectie „Pleiade“, fiind inca in viata) construiesc un scenariu cu happy-end, care pune pe ginduri. Daca scenariul a functionat in cazul lui Eugen Ionescu, tinarul care scria negru pe alb cuvintul „cur“ si il facea pe domnul Bogdan Duica pur si simplu „prost“ (in chiar anul mortii adresantului), s-ar putea sa functioneze si in cazul altora. Desi, se reped scepticii sa puncteze, unul a fost Eugen Ionescu si e greu, daca nu imposibil de gasit azi la tinerii rebeli o tensiune asemanatoare, o cultura asemanatoare, un talent asemanator... etc.
Dincolo de toate aceste atitudini, care plutesc pe undeva pe deasupra textului ionescian, Nu ramine totusi o
