Nepoată de frate a lui Alexandru Odobescu şi cumnată a lui Octavian Goga (a fost căsătorită cu fratele lui, Eugen), în relaţii de rudenie cu practic orice înseamnă aristocraţia românească de la 1900 şi contemporană cu un întreg secol, Elisabeta Odobescu-Goga e unul din cele mai fascinante personaje dintre multele cu care sociologul Zoltán Rostás s-a întîlnit în peregrinajul lui optzecist de reînviere a Bucureştiului de altădată (Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX, publicată în 2002, e mărturia acestei aventuri cvasi-clandestine prin trecutul unei societăţi).

În '85-'86, cînd Rostás înregistrează pe benzi de magnetofon o serie de convorbiri cu Elisabeta Goga, într-o mansardă de pe Calea Floreasca (botezată astfel după numele unui strămoş al "coanei Lizica"), în prezenţa fiicei ei, Ruxandra, doamna Goga are 94 de ani; 30 dintre ei şi i-a petrecut dînd lecţii de limbi străine "la domiciliul clientului", s-a mutat de mai multe ori pîn-a ajuns de la 12 camere la una singură, la capătul unei scări imposibil de urcat, unde păstrează ce-a mai rămas din mobilier, cărţi şi hîrtii de familie; memoria i-a devenit selectivă, dar ţine minte pînă în cele mai mici amănunte arborele genealogic al tuturor marilor familii, cu fii ilegitimi şi căsătorii în străinătate, bîrfe vechi de 70 de ani şi cutume mai puternice decît schimbările regimurilor politice.

Elisabeta Odobescu-Goga povesteşte nu o viaţă (convorbirile se învîrt, cu cîteva excepţii, în jurul epocii antebelice şi a primului război mondial, tinereţea Lizicăi), ci o lume, "lumea bună" a Bucureştiului începutului de secol, cu standarde de viaţă bine stabilite, clase sociale bine diferenţiate, aşteptări care nu puteau fi decît confirmate şi prejudecăţi transmise din generaţie în generaţie. Ca orice persoană în vîrstă, e mult mai sigură pe memoria de lungă durată decît