An dupa an, in decembrie rasuna aceleasi refrene "de sezon", fara de care nimeni nu mai concepe sarbatorile. Traditia, devenita conventie, ii obliga, parca, pe unii si pe altii sa scoata in fata An dupa an, in decembrie rasuna aceleasi refrene "de sezon", fara de care nimeni nu mai concepe sarbatorile. Traditia, devenita conventie, ii obliga, parca, pe unii si pe altii sa scoata in fata colindele, ca pe niste accesorii pastrate pentru ocazii speciale. De parca un an intreg n-ar fi facut altceva decat sa astepte ultima luna din calendar, in care au voie, in deplina legalitate, sa fredoneze, la nesfarsit, cateva piese devenite "hit-uri". Pe unele le-am auzit de-atatea ori, incat stralucirea aproape ca li s-a matuit. Ajungi sa ai senzatia ca nimic nou ori spectaculos nu se mai poate petrece in zona asta. Nimic nou, poate. Dar ceva spectaculos, ruda a minunilor in care ne punem speranta, in vreme ce asezam globurile in brad, e posibil. Un pui de miracol s-a petrecut luni seara, la Sala Mare a Palatului, unde Grigore Lese a povestit cum asteapta Craciunul. Cu smerenie si cu gravitate, insa plin de lumina. In alb si negru, daca judeci dupa costum, dar intr-o multime de nuante, daca socotesti fiecare emotie cu care se incarca. Trimite, apoi, sentimentele, talmacite si imblanzite, catre cei din fata sa. Horind cum numai el stie, intr-un fel in care regasesti jalea din care s-a intrupat neamul asta. Nu se foloseste de cantecele arhicunoscute, care i-ar asigura succesul in timp-record. Prefera sa colinde pe poteci nebatute cu pasul ori cu glasul, sa scoata dintr-un sipet ferecat cu grija bijuterii lucrate in metale pretioase. In durere si nadejde, in dor si tandrete, in neliniste si impacare. Intregul cufar, denumit de unii "suflet", a fost dechis in fata celor 1.000 de norocosi care au umplut sala de spectacol. S-au intors acasa murmurand "Vita verde iadara...". Chiar daca