Dupa un scurt moment de nedumerire si furie, sustin acum ca ar trebui sa ne bucure gratierea lui Miron Cozma. Explicatia e simpla. In toti anii de dupa 1989, ne-am amagit cu gindul ca Ion Iliescu este totusi un om politic.

Asemenea celebrului sarpe Kaa din „Cartile junglei”, Iliescu ne-a hipnotizat vreme de cincisprezece ani, rotindu-si privirea ideologica surprinzator de repede de la stinga la dreapta si de la dreapta iar la stinga, transformindu-se, hocus-pocus, din aparator al „nobilelor idealuri ale socialismului”, in sustinator al capitalismului si al societatii private, lasindu-ne sa credem ca puterea

democratiei e in stare sa schimbe in bine pina si un activist de partid ajuns la virsta a treia. Cind s-a produs uluitoarea scena a impacarii cu Regele Mihai, nu putine au fost glasurile care s-au repezit sa clameze necesitatea inaltarii unui soclu pe care sa fie degraba asezata statuia marelui barbat de stat Ion Iliescu.

In lupta surda cu pupilul Nastase, declaratiile lui Iliescu au facut, incepind cu anul 2000, deliciul asistentei, presedintele fiind considerat, chiar de unii dintre cei mai inversunati dusmani ai lui, unica reduta in stare sa opreasca avintul dictatorial al premierului.

Una peste alta, cu nebagare de seama, cu morga de om cinstit, ridicindu-si saracia la rang de virtute, speculind ba momentul, ba contextul, Ion Iliescu era cit pe ce sa se furiseze intr-un capitol onorabil din cartea de istorie. In acest moment insa, dupa ce a siluit Constitutia, transformind-o in curva sfirsitului sau de mandat prezidential, dupa ce l-a premiat pe C.V.

Tudor cu „Steaua Romaniei”, asezindu-l, fara clipire, pe cel care nu l-a scos ani de zile din „cirpa kaghebista”pe acelasi podium cu un laureat al Premiului Nobel pentru Pace si, in fine, dupa ce a semnat decretul de gratiere a lui Miron Cozma, Ion Iliesc