Ion Iliescu e un om intelegator. In ’90 a inchis ochii cand unii au venit cu ideea unei legi prin care oamenii sa-si faca firma. A fost de acord si cu ideea bizara de a permite unor cetateni sa-si faca case mai mari ca ale altora. Dupa 1992 s-a destins complet: a dat voie unora sa-l critice dupa 11 noaptea la televizor. Nu le-a dat voie mult, doar cateva luni, ca avea si omul rabdarea lui.
In 1996 a facut cel mai mare gest de larghete: a lasat pe un cetatean neverificat, fara referinte si complet in dezacord cu el, sa ajunga presedintele Romaniei. Nu i-a cedat insa si puterea – si nici omul acela n-a stiut sa i-o ia.
Dupa 2000, presedintele Iliescu s-a distins printr-un aer aproape regal, cu minusul ca n-a incercat niciodata sa-i vindece pe leprosi prin simpla atingere. S-a despartit de noi indemnandu-ne sa votam un candidat pe care il cunostea pasamite mai bine. Si ne-a lasat cadou, intr-un destin perfect circular, o scena de strada cu Miron Cozma in prim-plan.
In 1992, cand am vorbit prima oara in calitate de ziarist de Ion Iliescu, nu mi-am imaginat niciodata ca voi ajunge sa scriu despre el si dupa 12 ani. Era in vremea aceea un om in varsta. Avea dreptul, conform legii, la 8 ani de Presedintie. Iata-l ca pleaca abia dupa un deceniu si ceva. E drept, am facut o pauza formala de Iliescu.
Dar chiar si in acea pauza a fost suficient de puternic incat modelul sau de actiune politico-sociala sa functioneze. Spre inamicii sai politici au plecat din nou regimentele din Valea Jiului, un fel de Tinut Mordor al Romaniei. Lipsa de imaginatie? Sa-i spunem consecventa, e un cuvant care ii place mai mult. Si nu se face sa-l contrazici.
De fapt, Ion Iliescu si-a petrecut batranetea in calitate de presedinte al tineretii mele. Fara ca eu si generatia mea sa aiba vreodata (cu exceptia catorva luni cu Emil Con
