Au fost odata niste oameni care s-au jertfit pentru noi. Care au suferit cele mai crunte torturi pentru ca noi sa scapam de umilinte, pentru ca noi sa fim liberi. Au fost odata niste barbati carora le-au fost rapite copilaria si tineretea, care n-au avut parte de Sfintele Sarbatori decat intre gratiile puscariilor comuniste. Au fost odata, intr-o iarna, de Craciun. Au fost odata ca niciodata...
Printr-o crapatura dintre doua scanduri de brad, un fecior de taran se uita cum ninge cu fulgi uriasi peste sat. Ochiul i se zbate inspaimantat, tremura din tot trupul si plange. E singur acolo sus, in soprul acela inghetat. Singur de doua luni. Sta ascuns. Camesa alba, de canepa, a ajuns o zdreanta naclaita de sange. Are rani pe tot corpul. Din departari, din luncile de la poalele Muntilor Fagaras, se aud pierdut glasuri de colindatori. E seara de Mos Ajun. Baiatul se infasoara mai bine in cojocul mitos, zgribulindu-se in singuratatea inghetata a podulu. Deasupra, in cer, se aprind primele stele. Seara de Craciun a anului 1950. Colindele se aud din ce in ce mai aproape. Doar el e singur si infricosat. Daca va fi gasit, il asteapta moartea.
Cu capul sprijinit de grinda de lemn, baiatul incearca sa strapunga intunericul noptii. Fiecare fosnet al fanului, fiece soapta de afara, fiecare adiere de vant il face sa stranga pleoapele, cum facea in copilarie, cand se speria de ceva. Mai bine sa nu vada. Din clipa in clipa, se asteapta sa urce spre el militieni inarmati. Ii apar adesea in vise, atunci cand reuseste sa mai atipeasca vreo jumatate de ceas, iepureste. Si abia spre noapte, cand zarva se potoleste, cand glasul oamenilor si zbieretele vitelor din grajduri se sting, cand prin trupul sau istovit incep sa treaca primii fiori de caldura, flacaul isi face un culcus in fanul inmiresmat si lasa gandurile sa-l cotropeasca... Se afla aici, in Lisa, fugar in satul lui
