Zambet sagalnic, privire de sugubat, limba ascutita... Un interviu in direct la radio sau la televiziune cu Johnny Raducanu e presarat cu multe "bip"-uri. Curajul de a spune lucrurilor pe nume vine de la indignarea pe care metehnele societatii romanesti contemporane i-o trezesc acestui mare artist, cu pielea maslinie dar cu coloana vertebrala dreapta, si acum, ca si in toate timpurile pe care le-a traversat pana la 72 de ani, impliniti pe 1 decembrie. "Ce mai faci, bre?", zice, si parca-l auzi pe marele sau prieten, poetul Nichita Stanescu, care sade acum in ceruri. Se mira ca mai exista oameni care au nevoie de parerea lui, a unui batran, singur si singuratic, care buchiseste partiturile pe coltul pianului din garsoniera sa stramta si cenusie, plina de rafturi cu carti si discuri. Dar in preajma Craciunului, cu totii avem in suflet un izvor de bunatate si de nostalgie, iar Johnny Raducanu, mai mult decat noi toti.
Treningul albastru
"Atunci cand Romania era la loc de cinste si de frunte intre natiunile Europei, in anii ei cei mai buni, de dinainte de razboi, Craciunul era o mare sarbatoare, una din cele mai frumoase zile ale anului. Pentru ca de Craciun se aduna toata familia in jurul bradului. Indiferent unde plecai - puteai sa mergi si la Londra, la Paris sau in nu stiu care sat in Anzi -, de Craciun veneai acasa. Parintii, bunicii, toti fratii, surorile, unchii, toti cu copiii lor, se adunau la masa de Craciun. O reuniune intr-o zi de sarbatoare asa de importanta insemna ca se manifestau spiritul acelei familii, disciplina, bucuria, se schimbau noutati, se faceau socoteli si se evaluau perspectivele. Se sfatuiau cu totii, ca sa ajute sau sa indrepte ceva ce nu mergea. Batranii le spuneau celor tineri sa o lase mai moale, sa nu se gandeasca doar la bani si la cum sa faca o cariera cu orice pret.
Metamorfoze: Johnny si varstele @
