Au dispărut precum cîrtiţele

E tîrziu în noapte. Mestec într-o oală o fiertură oarecare. Mă uit pe geamul de la bucătărie şi văd frînturi din casele vecine, cărămizi netencuite, cabluri suspendate, luminiţe chioare, ici, colo, fumul care iese, drept (el), pe coşuri. Sînt orele cînd pot să plîng. Liniştea din jur mă lasă să dau filmul înapoi. Ca în fiecare decembrie. Filmul vieţii mele. Acesta şi nu altul. Ce aş fi fost astăzi dacă nu exista Timişoara, Bucureşti, 21, 22 decembrie? Profesoară, cercetătoare, şomeră, fugeam din ţară...N-am să ştiu niciodată. Mă zăresc în flash-uri, în zeci de ipostaze, pe baricade, în zeci de experienţe, aventuri, încercări. Acum sînt claustrofobă şi am agorafobie. Şi sînt tot mai tristă, în fiecare an din cei cincisprezece care au trecut. Mă simt tot mai singură, mai izolată, îi văd pe mulţi tăcînd, înfricoşaţi. Din nou ca înainte. De ce? Prin trenuri lumea îmi face semn să tac, că se aude ce vorbesc, amici doctori sau profesori din provincie şi din Bucureşti îmi spun că habar n-am ce înseamnă persecuţia politică directă, condiţionările de tot felul, umilinţele, lecţiile primite de la nişte neicanimeni, cabinete închise, nepromovări pentru că nu aderă. Asist neputincioasă la spectacolul grandios al oportunismului şi al oportuniştilor, al mediocrităţii absolute, al ticăloşiei. Imaginaţia mi-a fost îngenuncheată. Ca şi tranziţia, la noi totul este original. O aroganţă sufocantă, insuportabilă, manifestată tot mai acut, mi-a transformat aceşti ultimi ani într-un coşmar. Înainte, apele erau mai clare, conţinutul lor, mai cunoscut. Înainte, orice formă de rezistenţă însemna un pericol real pentru tine sau pentru familie. Însemna moartea sau spălarea pe creier, teroarea zilnică, înnebunirea, ameninţarea, hărţuiala, exilul. Acum, nu. Deşi, în ultimii patru ani, tot mai mulţi ziarişti, şi nu numai, au încasat-o zdravăn, la pro