Omenirea îmbătrîneşte şi aceasta se recunoaşte prin respingerea prezentului, prin refugierea tot mai acută în trecut, aidoma unui moşneag care rememorează în detaliu peripeţii din cătănie, de pildă, dar uită cu nonşalanţă ce trebuie să facă în ziua spectivă. Ca să nu mai vorbim despre proiecte: sublime virtual, dar actual absente cu desăvîrşire. Muzica nouă mărturiseşte, peremptoriu, prezentul şi angajează viitorul, perspectiva. Or, de vreme ce omenirea trăieşte tot mai intens în trecut, e de înţeles de ce prezentul şi, mai ales, viitorul muzicii savante au reflexe sumbre, funeste, chiar morbide. Entropia, alimentată de forţele centrifuge, a determinat, se pare, o evoluţie cvadrifazică a fenomenului sonor: de la faza primordială, de unison (cînd exista, probabil, o unică lume muzicală, ancestrală), trecînd prin faza sintonică (mai multe lumi sonore, ce se armonizau în baza unui model mitologic paradigmatic), faza subordonării (un anume limbaj a devenit cu timpul hegemonic), şi pînă la faza atomizării de azi (cînd asistăm la pulverizarea limbajelor muzicale). întreaga babilonie stilistică din creaţia muzicală contemporană este redevabilă tocmai acestei dispuneri cvadrifazice a istoriei fenomenului sonor, lumea muzicii resimţind tot mai acut şi mai dramatic nostalgia unui spirit al epocii investit cu proprietatea izotropiei. Aceasta şi pentru că, în conformitate cu legea entropiei, evoluţia marchează crearea unor insule din ce în ce mai mici de ordine, într-un ocean tot mai mare de dezordine. Poate că de aceea compozitorii, avînd sentimentul că săvîrşesc un act de dereticare, de ordonare a propriilor gînduri (dar nu numai) întreprind fel şi fel de intervenţii teoretice, răspunzînd astfel unei abisale nevoi de ordine şi rînduială. Avea dreptate Spengler atunci cînd afirma că implantarea în teoretic duce inevitabil la decadenţă, la abstractizarea speculativă a valo