În producţia de filme, ca şi în numeroase alte domenii, feminismul a produs mutaţii importante. Generală ar putea fi observaţia ca personajele feminine au transgresat stadiul de accesorii ale destinului eroului. Pe de altă parte, Hollywoodul, înainte de a deveni sanctuarul corectitudinii politice care e astăzi, a fost un bastion greu de cucerit; era sensibil la schimbările sociale produse de mişcarea feministă, la noile valori pe care trebuia să le încorporeze, dar nu dădea prea mare atenţie teoriei şi analizei de film promovate de acest curent. Iar pe feministe nu le nemulţumea doar modul în care erau descrise eroinele, ci şi modul de filmare, ultra-voyeurist, definit cel mai bine de John Berger: "camera e un bărbat care se uită la o femeie". Şi totuşi în sala de cinema s-au găsit întotdeauna şi femei care se uitau la femei, şi se modelau după ele...

Nu se poate extrage o regulă pentru a explica metamorfozele prin care a trecut eroina de-a lungul timpului. Dar se pot face comparaţii de tip "atunci" şi "acum"; prima categorie e la îndemâna spectatorului român pe DVD: Calea ferată (1966) şi Vechiul Hollywood (1975). "Prezentul" poate fi la televizor - Viaţa mea fără mine (2003) - sau tot pe DVD, Antract (2003). Am ales filme greu de încadrat ca gen (deşi două dintre ele flirtează periculos de mult cu melodrama) tocmai pentru a mai uşura povara de funcţii narative ale protagonistei.

Calea ferată e un film regizat de Sydney Pollack pe vremea când Natalie Wood era un super-star, iar Robert Redford - un actor încă în ascensiune. Deci, ei îi aparţine rolul central şi tot ea deţine monopolul complexităţii ca personaj. O interpretează pe Alva Starr, o tânară care e centrul atenţiei tuturor bărbaţilor din Dodson. Mama dominatoare (ca să nu spun codoaşă) o sfătuieşte ce favoruri să accepte din partea cui. Dar Alva se îndrăgosteşte, urmând legea a