S-a întâmplat când mi-am scos troaşele, ca să-mi mişc puţin picioarele amorţite de nemişcare. Voiam să-mi pun şoşonii, şi-acolo, drept în mijlocul tălpii de piele: un cui. Am sărit din fotoliu, în fine, vreau să zic: aş fi sărit, dacă aş fi avut destule picioare pentru aşa o mişcare.

M-am repezit pe coridor cu bastonul într-o mână şi cu gheata găurită în ailaltă.

- Un cui! am strigat, un cui!

Mirovna a ieşit din bucătărie în aceeaşi clipă. Mi-a aruncat una din privirile alea ale ei, specialitate proprie, care alunecă pe tine ca lăturile.

- Ei şi, ce mare lucru, un cui? Ce trebuie să te agiţi aşa pentru un cui, Fiodor Vasilievici...

Am ridicat bastonul în aer ca să iau martor becul spart de pe hol.

- Da, da, s-a urmărit să-mi găuresc piciorul, ştiu! Puteam să m-aleg cu o gaură, cel puţin până-n carne, da!

Scotocesc un pic sub cartonul din talpă, înăuntru şi-i arăt triumfător măruntaiele troaşei.

- Ia uite! Cuiul a ieşit pe partea cealaltă! Ei?

Dar Mirovna deja se încuiase la ea-n cameră. Nu m-aş miră să fi fost tocmai haimanaua de fiu-so care a semănat cuie pe pragul uşii mele cu intenţii asasine.

Cum nu mai e nimeni în hol, în afară de becul spart care se bălăngăne înainte şi înapoi sub efectul atingerii bastonului meu, mă duc şonticăind până la bucătărie.

Cineva şi-a atârnat iar rufele la uscat aici, în ciuda avizelor de interdicţie care tapetează zidul. Rufele se scurg, picură, fac băltoace pe bufete şi peste plită până în oale. Mi-a picurat o picătură şi pe cap, chiar acolo unde biata mea tărtăcuţă este goală şi nu pot să acuz pe nimeni, fiindcă picătura venea de sus, pur şi simplu.

Puradeii se fugăresc în jurul mesei scoţând urlete, îmi crează mereu emoţii pentru echilibrul meu.

@N_P