Se împlinesc la 31 decembrie 115 ani de la moartea lui Ion Creangă. Povestitor cu "gîdilici la limbă", ca moş Ion Roată, va stîrni în epocă şi în posteritate destulă vîlvă prin ineditul "anecdotelor"sale. "Corozive" sau nu, spuse "pe uliţa mare" ori pe aceea "mică"(ad usum Delphini), poveştile lui suscită din capul locului un interes nu întotdeauna lămurit, perpetuat sub formula inconvenientă de "misterul lui Creangă". Şi, cum pe seama unui scriitor de asemenea importanţă puţină mitologie nu strică, să începem cu o amintire aparte a mai vîrstnicului său contemporan, Gr. Alexandrescu. Neputîndu-şi explica prea bine "coloraţia atît de vie, sugestivă şi naturală" a originalului autor "poporal", fabulistul şi prietenii îl însărcinează pe profesorul Gruber a-l cerceta mai îndeaproape. "Distinsul observator", preocupat de psihologia experimentală cu aplicaţii în "audiţia colorată", îl urmăreşte pe humuleştean "vreo jumătate de an". Îi ia la întors manuscrisele, îl priveşte în timp ce scrie şi, din cînd în cînd, îi cere unele "impresiuni". Deşi e greu de imaginat cum va fi răbdat autorul lui Harap Alb cazna amănunţitei observaţii, rodul ei s-a ivit totuşi într-o seară, la o întîlnire literară din casa lui Beldiceanu (acolo se strîngeau condeierii Iaşilor după strămutarea Junimii la Bucureşti). "Raportul lui Gruber", dacă-l putem numi aşa, sună concis şi la obiect. Iată-l: "Creangă este un puternic tip senzual şi auditiv, cînd scrie el e foarte emoţionat, acum rîde singur, acum îi vin lacrimile în ochi, face felurite mişcări involuntare, transpiră greoi ca şi cum ar merge repede, cînd scrie parcă aude fraza că i-o repetă cineva în urechi, apoi şterge, scrie şi iar şterge, pînă ce fixează cuvintele şi înţelesul frazei". Cu toată naivitatea exprimării, profesorul Eduard Gruber pare a se fi achitat meritoriu de dificila lui sarcină. Că Ion Creangă este, într-adevăr, "un p