Gravă, stringentă şi greu de cauterizat, problema proliferării consumului de droguri nu pare a fi, din păcate, pe agenda de urgenţe a vreunei instituţii guvernamentale autohtone. Pregnanţa ei în mass-media româneşti este cu totul paradoxală şi ţine de calculul cinic al reitingului: oricât de tragic ar fi abandonul anonim al unor liceeni, oricât de utile ar fi programele de informare şi de prevenţie, drogul trece în centrul atenţiei prin victimele sale de lux ("Dosarul cocaina", cum a fost numit de presă, şi cazul Mutu - doar două dintre cele mai recente exemple), şi capătă ceva anvergură prin bruscarea unor sensibilităţi care ţin de faima narcomanilor. Oricât de ciudată ar părea, această mişcare a perspectivei este utilă. Dacă până acum era doar un agent al marginalităţii, al periferiei existenţiale, al underground-ului, o "metaforă a exteriorităţii", drogul împrumută ceva din faima abonaţilor săi şi migrează spre centru. O mişcare similară, dar de această dată din motive diferite, este sesizată de Ion Vianu într-o întâlnire cu alţi doi psihiatri români: în Elveţia, la Zürich, etica protestantă îşi plasează populaţia de drogaţi chiar în centrul oraşului, pe Bahnhoffstrasse, dealtfel un loc extrem de elegant. întreaga societate se consideră vinovată de existenţa acestei minorităţi şi de aceea n-o ascunde, ci îşi conservă luciditatea în faţa bolii, printr-o exhibare inestetică dar curativă. Neacoperit de machiaj, coşul purulent din obraz se cere tămăduit. Istoria drogului poate fi privită ca o istorie a avataturilor conştiinţei, corolarul unei făgăduinţe neîmplinite: "...vi se vor deschide ochii, şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul". (Facerea 3:5) Afirmaţia biblică trasează perimetrul unei mizanscene pe care vor urca vraci şamanici, preoţi cunoscători ai tehnicilor divinatorii, scriitori, muzicieni, medici, şi toţi aceia care şi-au amanetat parcursul